O dorinţă îndeplinită

Provocarea  celor de la Computer Blog a reuşit  să îmi  retrezească vechi amintiri legate de şcoala generală, de momentul în care  mi-am achiziţionat  primul telefon mobil , pe care nu am sa îl uit niciodată , un Nokia 6110.   Deşi  nu era pe  placul  meu  pentru ca era cam  mărisor  şi avea antenă, m-am  mândrit cu el o bună  perioadă de timp.

Deşi unui dintre colegii meu aveau de ceva timp telefon, eu  am  reusit să îmi cumpăr unul abia în clasa a 8a , după sărbătorile de Crăciun. Îmi amitesc şi  acum cât de entuziasmată eram că am reusit să strâng ceva bănuti ,o sumă infimă ,din mersul cu colindul , uratul şi semănatul, din care am avut  posibilitatea să îmi cumpăr un telefon mobil , care nu era tocmai aşa cum îl visasem.

Telefonul  a fost cumparat de la un prieten , pentru ca nu aveam banuti necesari de a-mi achizitiona unul nou , insa si asa am fost foarte multumita in ciuda faptului ca era un telefon destul de mare si care avea si antena.

Imdiat ce am  intrat  în posesia telefonului,  am mers la prima tonetă  de ziare pentru a-mi cumpara o cartela cu număr – Connex, pentru a fi în aceiaşi reţea cu tata. Îmi aduc aminte de faptul că  la scoală nu aveam voie să merg cu telefon , însă  îl luam tot timpul  la mine , deşi stătea  mai  mult  în  geantă , dar nu şi  în  pauză .  De fiecare dată  când  aveam  timp, o sunam pe mama acasă  pe  fix  sau  pe  tata  la servici – însă  nu aveam posibilitatea de a vorbi prea mult pentru că minutele se terminau foarte repede.

Având  în  vedere faptul  că firma Nokia era una foarte cunoscută  în  acea  perioadă , eram  foarte  mândră de telefonul meu , deşi era un pic mai mare, greluţ  şi avea  antenă. În ciuda tuturor  aceste “dezavantaje “ , telefonul meu era super smart pentru ca în  primul rând aveam semnal mai peste tot deşi în acea perioadă  exista o problemă cu semnalul , iar bacteria ţinea destul de mult în ciuda faptului că telefonul era “necăjit” toata ziua.

Îmi amintesc că în fiecare zi îmi schimbam tonul soneriei , sub pretextul că mă plictiseam, însă  nu  stiu  dacă  telefonul meu suna o data sau de 2 ori pe zi , singura persoana care ma apela fiind  mama – care vroia să mă  încânte , mă suna  când  eram la şcoala pentru a mă  întreba  ce  fac.  Acasă  când  ajungeam  eram  nevoită  să  îmi împart telefonul cu fratele meu, căruia îi  placea enorm să se joace Snake  unul dintre cele 3 jocuri ce se regăseau pe telefon.

Deşi în primele zile eram foarte entuziasmată  ca aveam  telefon ,acestă stare  a dispărut treptat – treptat din simplu motiv că unuii dintre colegii mei aveau  telefoane mai mici, unele  aveau şi cameră –  şi bineînteles că îmi doream să am şi eu la fel ca şi ei.

În ciuda faptului că  tehnologia a avansat si am avut atatea telefoane de atunci ( care mai mic, care cu camera) ,acest prim telefon nu am sa am cum sa il uit niciodata in ciuda faptului ca la un moment dat preferam sa nu il mai scot din geanta pentru ca era déjà invechit fata de cele ale pretenilor mei. Indiferent ca nu avea camera, nu era color, avea doar 3 jocuri si cateva sonerii acesta a fost PRIMUL meu telefon mobil – un vis pe care mi l-am putut indeplini cu propriile economii.